Sunt cam antisocială și nu înțeleg de ce. Mereu m-am considerat o persoană sociabilă însă, acum, ceva mă oprește. E o barieră de care mă lovesc când vreau să mă apropii de cineva. Și vreau, credeți-mă chiar vreau. Pe mine lipsa interacțiunii umane mă torturează. Nu știu ce naiba mi-au făcut ăia (n.r. colegii de la job-ul trecut) dar mă simt de parcă fac parte dintr-o sectă fără să îmi doresc asta.
Mi-este imposibil să merg la cineva să îl invit în pauză. Dacă rușinea ar fi un om acesta ar fi un chinez pitic și obez care stă în spatele meu și mă ține de haine împiedicându-mă să mă duc la ceilalți. Nu știu de ce chinez, așa mi-a venit.
Îmi iau pachețelul, frumos, și mă îndrept către bucătărie pregătită să-mi savurez prânzul încă odată singură.
Fiind deja pregătită din tentativele trecute, de data asta mi-am luat căștile și telefonul pregătită să privesc ceva în timp ce mănânc.
În bucătărie aproape full. Stau în ușă și caut cu privirea un loc liber unde mă pot așeza și eu.
În cercetarea mea o văd pe Linda. O colegă cu care nu am vorbit până acum dar am remarcat că mă salută și îmi zâmbește mereu. Linda îmi făcea cu mâna insistent și îmi arăta locul liber de lângă ea.
Nu pot sa exprim în cuvinte ceea ce am simțit atunci. Un amalgam de sentimente m-au luat pe sus și m-au făcut să pierd contactul cu realitatea. O colegă cu care nu am vorbit niciodată mă cheamă lângă ea să mâncăm împreună. Mi se pare ireal și din nou realizez că poate chiar mai există și oameni buni pe pământ.
Mă așez lângă ea și mai departe nu știu ce s-a mai întâmplat. Cred ca am avut un schimb de informații de cunoaștere dar cert este că eram undeva între norișorul 8 și 9 gândindu-mă că poate chiar nu e imposibil să îmi fac prieteni noi.
Și asta este, oficial, prima pauză în care nu mi-am folosit telefonul.
Comments
Post a Comment